Venezuela este un producător bazat pe azot. Amoniacul, ureea și îngrășămintele complexe reprezintă nucleul chimiei sale industriale, concentrate în principal în jurul grupului de stat Pequiven. Deși Venezuela nu este un exportator dominant la nivel global, joacă un rol important ca furnizor marginal și regional, cu relevanță în special pentru America Latină și bazinul Atlanticului.

Escaladarea geopolitică nu are nevoie să distrugă fizic fabrici pentru a elimina oferta din piață.

Sunt suficiente întreruperi de electricitate, limitări de acces în porturi, probleme legate de asigurarea navelor sau blocaje în canalele de plată pentru ca produsul să devină indisponibil din punct de vedere comercial, chiar dacă el continuă să existe pe hârtie sau în statistici.

Impactul nu se oprește la granițele Venezuelei. Legăturile cu rețelele regionale de distribuție a îngrășămintelor, în special din Caraibe și Colombia, fac ca presiunea asupra Pequiven să se transmită rapid către piețele vecine. Consecința este creșterea dependenței de importuri și o sensibilitate mai mare a prețurilor în regiune, inclusiv pentru fluxurile care ajung indirect spre alte piețe din Atlantic.

În acest punct, întrebarea geopolitică devine inevitabilă. Asistăm oare nu la un episod izolat în Venezuela, ci la un exercițiu de testare a modului în care piețele, logistica și lanțurile de aprovizionare ar reacționa în cazul unor acțiuni viitoare ale Statele Unite ale Americii împotriva Iran?