Piața gazelor naturale din UE afectează furnizarea în RM și parcurge o perioadă turbulentă de reformulare a noului sistem de livrări, axat preponderent pe furnizarea gazelor naturale lichefiate (GNL/LNG). În prezent, în consecința agresiunii militare ruse din Ucraina, urmare a sancțiunilor aplicate de către Comisia Europeană companiilor energetice din Federația Rusă, piața energetică de pe continentul european al gazelor naturale s-a reprofilat în sensul suplinirii a aproximativ 50% din volume pe bursele TTF și restul de 50% în temeiul Contractelor Bilaterale de lungă durată (nu este și cazul RM) încheiate între marii operatori europeni (EON, TotalEnergies, Shell etc.) și producătorii (livratorii) mari de gaze (Equinor, Novatek, Cheniere Energy USA, SOCAR etc.), plasând fluxurile, potrivit datelor ENTSOG, la punctele de intrare-ieșire și conductele magistrale din porturile LNG (Dunkirk, Rotterdam, Stade, Wilhelmshaven și Alexandroupolis).
În acest context regional, există o întrebare pe care mulți cetățeni ai Republicii Moldova o pun, pe bună dreptate, atunci când deschid factura la gaz: de ce nu cumpărăm direct de la sursă, mai ieftin, în loc să plătim unor intermediari care, la rândul lor, cumpără tot de acolo? Răspunsul corect nu este nici „nu mai avem nicio legătură cu gazul rusesc”, nici „totul este o farsă și plătim scump exact același produs”. Adevărul, așa cum îl arată datele publice, se află în procurările bursiere și în amestecul operațional al surselor/livrărilor.
La 1 ianuarie 2025 a expirat acordul de tranzit de cinci ani dintre Ucraina și Gazprom, iar Kievul a refuzat explicit prelungirea lui, atât timp cât Rusia continuă invazia. În același timp, Gazprom a notificat separat suspendarea livrărilor către Moldovagaz, invocând o datorie pe care Chișinăul o contestă. Rezultatul acestei suprapuneri de decizii a fost o criză energetică reală în regiunea transnistreană — întreruperi de încălzire, apă caldă și electricitate, urmare a închiderii conductei vechi „Transbalcan”, care în trecut traversa din Federația Rusă, prin Ucraina, spre Republica Moldova și țările balcanice.
După închiderea rutei „Transbalcan”, Republica Moldova cumpără în prezent gaze naturale din UE, într-o piață în care continuă să circule gaz rusesc, norvegian, american, azer — între securitate energetică, cost comercial și adevărul incomod al intermedierii.
Uniunea Europeană intră deja în sezonul de reumplere a depozitelor sub o presiune energetică dublă. Pe de o parte, pierde treptat accesul juridic la gazul rusesc contractat pe termen lung; pe de altă parte, trebuie să concureze cu Asia pentru volumele flexibile de gaz natural lichefiat disponibile pe piața mondială. Această suprapunere nu înseamnă că Uniunea Europeană va rămâne fizic fără gaz, dar înseamnă că înlocuirea surselor rusești are un cost și că acest cost este transmis, prin huburile europene, tuturor cumpărătorilor regionali, inclusiv Republicii Moldova.
Vânzările comerciale actuale ale Yamal LNG ilustrează perfect contradicția tranziției energetice europene. În prima jumătate a anului 2026, statele Uniunii Europene au importat aproximativ 9,9–10 milioane de tone de GNL de la proiectul Yamal, cu 16–18% mai mult decât în aceeași perioadă din 2025. Franța, Belgia și Spania au fost principalii destinatari, iar valoarea acestor volume este estimată la aproape 6 miliarde de euro. Creșterea nu reprezintă neapărat o revenire strategică la dependența de Rusia, ci o accelerare a executării contractelor rămase valabile înaintea închiderii canalului juridic. Importurile de GNL rusesc în baza contractelor pe termen scurt au fost interzise începând cu 25 aprilie 2026, iar contractele pe termen lung încheiate anterior urmează să fie oprite de la 1 ianuarie 2027 (Reuters). Acesta este un tipar comercial clasic de sfârșit de regim: înaintea intrării în vigoare a unei interdicții definitive, cumpărătorii și furnizorii maximizează volumele care mai pot fi legal executate.
Yamal LNG beneficiază de o infrastructură logistică specializată, construită pentru condițiile arctice. Navele Arc-7 preiau gazul lichefiat din Sabetta și îl transportă direct spre terminalele europene sau spre puncte de transbordare, de unde marfa este preluată de nave convenționale. După descărcarea în terminale precum Zeebrugge, Dunkirk, Bilbao sau Barcelona, GNL-ul este regazificat și introdus în rețeaua europeană.
Din acel moment trebuie făcută diferența dintre trei noțiuni adesea amestecate în dezbaterea publică: originea fizică a gazului, proprietarul comercial al volumului și țara prin care gazul intră în Republica Moldova. Gazul poate avea origine rusească, poate fi deținut și revândut de o companie franceză, elvețiană, austriacă, română sau de altă jurisdicție și poate intra fizic în Moldova prin România. Cele trei caracteristici nu sunt sinonime.
Platforma de transparență ENTSOG este o sursă europeană oficială și extrem de utilă pentru identificarea fluxurilor fizice, a nominalizărilor, a capacităților și a cantităților transportate prin punctele de interconectare. Ea poate arăta cât gaz intră prin TurkStream în sistemul european, cât este regazificat în anumite terminale GNL și cât circulă între România și Republica Moldova. Dar platforma nu publică toate contractele comerciale dintre traderi și nu atribuie fiecărui metru cub un certificat complet de origine până la consumatorul final. Prin urmare, datele ENTSOG demonstrează că gaz rusesc continuă să intre în sistemul european și că Moldova este conectată la acest sistem. Ele nu demonstrează automat că o anumită companie care a vândut gaz către Energocom a cumpărat exact aceleași volume de la Gazprom sau Novatek. Pentru o asemenea demonstrație ar fi necesare contractele furnizorilor, portofoliile lor de aprovizionare, declarațiile vamale, certificatele de origine și lanțurile complete de tranzacționare. Totuși, concluzia economică rezonabilă este că o parte din gazul cumpărat de Moldova de pe piața regională poate avea, direct sau indirect, origine rusească.
Traderii europeni nu funcționează întotdeauna ca simpli intermediari care cumpără un lot și îl revând identic. Ei administrează portofolii formate din producție proprie, contracte pe termen lung, achiziții de pe burse, volume GNL, gaze stocate și capacități de transport. În interiorul unui asemenea portofoliu pot exista simultan gaze norvegiene, românești, americane, qatareze, azere, algeriene și rusești. Din această perspectivă, afirmația oficială potrivit căreia Moldova nu mai cumpără gaz rusesc direct este corectă în sens juridic și contractual. Energocom nu are un contract direct de furnizare cu Gazprom pentru consumatorii de pe malul drept al Nistrului, ci achiziționează gaze prin proceduri comerciale de la furnizori europeni și regionali. În 2025, compania a contractat aproximativ 782 de milioane m³ pentru anul gazier 2025–2026, iar autoritățile au declarat că achizițiile au fost realizate prin licitații și contracte cu operatori de pe piața europeană.
În același timp, afirmația politică potrivit căreia gazul cumpărat de Moldova nu ar avea nicio legătură cu Rusia este prea categorică. Atât timp cât gazul rusesc intră în Uniunea Europeană prin Yamal LNG și prin TurkStream, acesta participă la echilibrul fizic și comercial al pieței regionale. Chiar dacă un trader nu livrează Moldovei un lot identificat contractual ca fiind rusesc, existența volumelor rusești în piață eliberează alte cantități, influențează oferta totală și contribuie la formarea prețurilor pe huburi. Aceasta este diferența dintre trasabilitatea comercială și efectul economic. Un volum cumpărat de Energocom poate fi declarat contractual ca gaz furnizat dintr-un portofoliu european, fără ca furnizorul să poată sau să fie obligat să indice originea geologică a fiecărei molecule. În schimb, prețul plătit este influențat de toate sursele care intră sau ies din piață, inclusiv de volumele rusești.
La 1 ianuarie 2025 a încetat tranzitul gazului rusesc prin Ucraina, după expirarea acordului de transport dintre Gazprom și operatorul ucrainean. Kievul anunțase că nu va prelungi acordul în condițiile continuării invaziei ruse. Gazprom, la rândul său, nu a rezervat și nu a furnizat volume Moldovei printr-o rută alternativă maghiară. Prin urmare, oprirea fluxului către Transnistria a rezultat din suprapunerea a două decizii: Ucraina nu a mai acceptat tranzitul, iar Gazprom nu a asigurat o rută alternativă. Nu este exact să se afirme că numai Moldova a refuzat gazul rusesc. Nu este exact nici să se afirme că Rusia nu avea nicio responsabilitate, deoarece Ucraina a oprit tranzitul. Contractul de furnizare și contractul de tranzit sunt relații juridice diferite. Un furnizor care are obligația să livreze trebuie fie să rezerve o rută disponibilă, fie să invoce temeiurile contractuale pentru suspendare. Gazprom a ales să oprească livrările, iar Ucraina a ales să nu mai ofere tranzit gazului rusesc.
În prezent, în regiunea noastră balcanică, TurkStream a rămas principala rută de conductă prin care gazul rusesc mai ajunge în sud-estul și centrul Europei, trecând prin Turcia, Bulgaria și mai departe spre Serbia și Ungaria. ENTSOG arată că, în scenariile pentru 2026, fluxurile rusești prin conducte sunt limitate practic la această rută.
Totuși, trebuie corectată afirmația că orice gaz venit din România spre Moldova ar trebui obligatoriu să traverseze Ucraina. Gazoductul Iași–Ungheni–Chișinău creează o legătură directă între sistemele român și moldovenesc, fără tranzit prin teritoriul ucrainean. Punctul Ungheni permite flux în ambele direcții și are o capacitate tehnică declarată de aproximativ 4,89 milioane m³/zi din România spre Moldova. Există separat ruta transbalcanică, în care anumite fluxuri pot trece prin punctele Isaccea și Orlovka, implicând segmente ale infrastructurii ucrainene. Dar aceasta nu este singura cale de acces a Moldovei la gazul cumpărat din România sau de pe piața europeană. Din punct de vedere al securității energetice, Iași–Ungheni–Chișinău este tocmai infrastructura care permite aprovizionarea directă a malului drept fără dependența obligatorie de vechea rută prin Ucraina.
Contractul semnat pe trei ani dintre Energocom și OMV Petrom, care urmează să acopere aproximativ 25% din necesarul anual al Republicii Moldova începând cu 2027, este un exemplu de diversificare bazată pe producție regională identificabilă. Gazul urmează să provină din proiectul Neptun Deep din Marea Neagră, nu dintr-un portofoliu anonim de tranzacționare. Aceasta nu înseamnă că orice ofertă românească este automat cea mai ieftină. Originea națională a furnizorului nu garantează prețul minim. Un trader român poate cumpăra gaz de pe hubul austriac, din Bulgaria, dintr-un terminal GNL sau dintr-un portofoliu european și îl poate revinde Moldovei. Invers, o companie nerezidentă poate oferi un preț mai bun la același punct virtual de livrare. Pentru Moldova, criteriul pragmatic nu trebuie să fie dacă furnizorul este român, rus, austriac sau elvețian, ci costul total la punctul de livrare. Acesta trebuie calculat ca preț al gazului plus transport, capacitate, stocare, finanțare, garanții, dezechilibre și risc contractual. Din punct de vedere strict comercial, orice cumpărător rațional caută cel mai redus cost total pentru o marfă cu specificații comparabile. Dacă ar exista o ofertă legală, fermă, transparentă și mai ieftină, statul ar trebui cel puțin să poată evalua avantajele și dezavantajele regionale.
Experiența Republicii Moldova arată că dependența de un singur furnizor a permis transformarea gazului într-un instrument de presiune. Diversificarea are un cost, dar cumpără și o formă de asigurare. Aceasta nu justifică însă achiziții ineficiente, contracte netransparente sau refuzul unor oferte mai avantajoase din motive exclusiv politice. Poziția economică matură ar fi următoarea: Moldova trebuie să cumpere gazul cu cel mai mic cost total ajustat la risc, din orice sursă permisă legal, fără exclusivități politice și fără dependență dominantă de un singur furnizor. O ofertă rusească nu ar trebui respinsă doar pentru că este rusească, dacă legislația o permite, dar nici acceptată doar pentru că prețul de intrare pare mai mic. Trebuie comparate durata, formula de preț, obligațiile de tip take-or-pay, ruta de livrare, garanțiile, penalitățile, riscul sancțiunilor și capacitatea furnizorului de a executa contractul în perioade de criză.
Narațiunea critică spune că traderii europeni cumpără inclusiv gaz rusesc și îl revând Moldovei sub denumirea de gaz european. Această afirmație este posibilă și, la nivel de piață agregată, plauzibilă. Europa importă încă GNL rusesc și gaz prin TurkStream. Dar, fără contractele și portofoliile furnizorilor lui Energocom, nu poate fi afirmat ca fapt demonstrat că fiecare companie intermediară care a vândut Moldovei a cumpărat direct gaz de la Novatek sau Gazprom.
Republica Moldova nu a devenit independentă energetic în sensul că ar produce singură gazul pe care îl consumă. A devenit mai puțin dependentă de un singur furnizor și de o singură rută. Aceasta este o diferență majoră, dar nu echivalează cu energie ieftină. Gazul cumpărat prin Energocom vine de la companii intermediare, din huburi și portofolii europene. În acea piață continuă să circule și gaz rusesc, iar datele ENTSOG, statisticile terminalelor GNL și fluxurile prin TurkStream confirmă prezența sa fizică. Ceea ce nu poate fi afirmat fără documente suplimentare este că fiecare volum livrat Republicii Moldova reprezintă gaz rusesc revândut cu adaos comercial.
Adevărata întrebare de interes public nu este doar „de unde vine molecula?”, ci „cine a vândut, la ce formulă de preț, cu ce marjă, cu ce cost de transport și cu ce risc?”. Pentru a elimina suspiciunile, Energocom și autoritățile ar trebui să publice, în limitele confidențialității comerciale, prețurile medii ponderate, punctele de livrare, costurile de transport și stocare, numărul ofertanților și abaterea prețului de achiziție comparativ cu cotațiile TTF sau cu alte repere regionale. Politica rațională este diversificarea competitivă: mai mulți furnizori, mai multe rute, stocuri suficiente, contracte pe termene diferite și achiziții comparate după costul total. Numai astfel Moldova poate evita atât dependența politică de Est, cât și dependența comercială necriticată a oricărui furnizor monopolist.
Sursa: Iurie Rija
Lasă un răspuns