Republica Moldova este probabil una dintre puținele țări unde o companie plătește TVA, știe din prima zi dacă îl va recupera, dar este obligată să-l achite oricum. De ce? Pentru că așa funcționează sistemul. Sau cel puțin așa ni se spune.
Să luăm un exportator de mere. Cumpără marfă, cumpără cutii, paleți, peliculă și alte materiale necesare exportului. La fiecare etapă plătește TVA și blochează zeci sau sute de mii de lei. Apoi exportă marfa cu cotă zero și depune dosarul pentru restituire.
Adică statul știe că va da banii înapoi, exportatorul știe că îi va primi înapoi, toată lumea știe cum se termină filmul, dar actorii sunt obligați să joace aceeași scenă în fiecare sezon, iar regizorul mai schimbă scenariul filmului de la an la an, în funcție de cum bate vântul sau cântă cei de la FMI.
Însă adevărata capodoperă, demnă de cele mai mari premii Darwin, apare la importul de utilaje. Compania importă un utilaj, achită TVA la vamă, îl pune în exploatare și apoi solicită restituirea TVA. Cu alte cuvinte, statul ia bani de la investitor doar pentru a-i înapoia mai târziu aceluiași investitor. Dacă cineva ar administra o afacere în acest mod, probabil ar fi trimis urgent la un curs de economie de bază, asta în cel mai bun caz.
Între timp, compania rămâne fără lichidități, amână investiții, ia credite și plătește dobânzi. Practic, antreprenorul finanțează și statul, fără dobândă, și banca, prin dobândă, iar apoi este felicitat pentru spiritul investițional. Un fel de schemă ca în bancul cu iepurele „оборотул” nebun. Banii intră și ies, da figușghi знает unde este profitul.
Pentru a opri tot acest spectacol, soluția se numește TVA amânat și este atât de simplă încât pare suspectă pentru birocrație. TVA-ul se contabilizează, apare în facturi și este vizibil pentru Fisc, însă nu se achită efectiv între companii. Marfa trece de la producător la distribuitor, de la distribuitor la exportator, fără ca fiecare verigă să blocheze bani care oricum nu vor rămâne la buget.
TVA-ul se achită atunci când produsul ajunge la consumatorul final, adică exact acolo unde ar fi trebuit să fie colectat de la bun început.
Pentru marfa vândută local, TVA-ul se plătește. Pentru marfa aflată în stoc se declară stocurile. Pentru export nu mai există restituiri, dosare și capital blocat inutil.
Statul nu pierde TVA. Companiile nu primesc privilegii. Economia câștigă lichiditate.
Iar poate cel mai important lucru: antreprenorii nu mai sunt transformați în creditori fără dobândă ai statului.
Pentru că, sincer vorbind, într-o țară care vorbește zilnic despre investiții și competitivitate, este greu să explici de ce cea mai importantă reformă economică încă este aceea de a opri statul să ia bani pe care știe din prima clipă că trebuie să-i dea înapoi.
Sursa: Pro Inedit LTD
Lasă un răspuns